Există, pe Promenade des Anglais, o cupolă roz care se vede de la jumătate de kilometru. A fost construită în 1912 din beton armat, o tehnică pe care marii arhitecți ai Belle Époque-ului încă o priveau cu suspiciune. Sub ea se află un salon central acoperit cu o sticlă atribuită firmei lui Gustave Eiffel, iar în mijlocul salonului atârnă un candelabru Baccarat de 4,5 metri, cu 16.000 de cristale, despre care se spune că a fost comandat de țarul Nicolae al II-lea pentru Kremlin și că ar fi ajuns la Nisa fiindcă Revoluția l-a prins pe drum. Geamănul lui ar fi rămas la Moscova. Niciuna dintre aceste povești nu e perfect documentată. Toate sunt repetate, în șoaptă, de o sută de ani.

Hotelul de sub cupolă se numește Negresco. În cele unsprezece decenii de la inaugurarea lui, sub același acoperiș au dormit, au cinat sau au băut Ernest Hemingway, Pablo Picasso, Henri Matisse, Marc Chagall, Salvador Dalí (care își plimba ghepardul de companie, în lesă, prin foaier), Coco Chanel, regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii, împăratul Hirohito al Japoniei, șahul Iranului, regele Baudouin al Belgiei, Aga Khan al III-lea, prințesa Grace de Monaco, Winston Churchill, președintele Truman, cei patru Beatles, Frank Sinatra, Charlie Chaplin, Cary Grant, James Dean, Brigitte Bardot, Elizabeth Taylor și Richard Burton, Ava Gardner, Edith Piaf, Louis Armstrong și Michael Jackson. Elton John și-a filmat acolo videoclipul pentru I'm Still Standing. În februarie 1948, într-o sală de bal a hotelului, Suzy Delair a cântat pentru prima dată în public C'est si bon; în public se afla Louis Armstrong, care a dus melodia mai departe.

La inaugurarea propriu-zisă, pe 8 ianuarie 1913, au venit șapte capete încoronate într-o singură seară: regina Amélie a Portugaliei, Contele de Paris, marii duci ai casei Romanov, și alți câțiva. A doua zi, Le Figaro a scris despre "hotelul din O mie și una de nopți."

Hotelul se numește Negresco. Așa îți spune portarul când îți deschide ușa, așa scrie pe scrumieră și pe perna brodată din cameră, așa stă scris cu litere de doi metri pe fațadă. Și aproape niciun român nu știe că numele acela, pe care l-au rostit fără să-și dea seama, vreme de o sută zece ani, regii și miliardarii și starurile de cinema ale lumii întregi, e numele unuia de-ai noștri.

S-a născut la 14 martie 1870, la București, sub numele Alexandru Negrescu. Tatăl, Jean Negrescu, era hangiu, ținea o cârciumă mică în oraș și era, după genealogia familiei, "pe jumătate evreu." Mama, Maria Rădescu, venea din nordul Moldovei. Ambii părinți se trăgeau din Mihăileni, județul Botoșani, un târg mic care în 1900 număra 2.447 de evrei și care era unul dintre acele locuri din care, în ultimul sfert al secolului XIX, lumea pleca. Strănepoata lui Negrescu, Nicole Caulier, în viață astăzi, a confirmat originile evreiești ale familiei într-o vizită făcută la hotel acum câțiva ani; a și ținut să precizeze, anume, că strămoșul ei "nu era nicidecum un țigan rătăcind prin Europa cu o orchestră", un mit popular în România, fals și încăpățânat.

Adevărul e mai interesant decât mitul. Tânărul Alexandru Negrescu și-a făcut ucenicia la Capșa.

Casa Capșa, pe Calea Victoriei, era pe atunci cea mai elegantă cofetărie a Bucureștiului, cu legături directe la Casa Boissier din Paris. Fiii burgheziei își beau cafeaua acolo; fiii hangiilor învățau să o servească. La sfârșitul uceniciei, Negrescu și-a făcut serviciul militar și apoi, undeva între 13 și 17 ani (sursele variază), a urcat într-un tren cu o ceată de lăutari români și a plecat la Paris. Avea o vioară. Atât.

A cântat la vioară pe străzile capitalei, ca să mănânce. Apoi a intrat să muncească într-un restaurant (al lui Rodolphe Schipper, pe Rue des Saussaies, în 1895) și de acolo a început să urce. Monte Carlo, la sfârșitul anilor 1890: chelner, apoi maître d'hôtel la restaurantul Helder, apoi director la "Londres." Învățase să vorbească șase limbi.

În localurile de pe Coasta de Azur, în iernile dintre 1895 și 1904, Negrescu a făcut ceea ce avea să-i schimbe viața: și-a făcut clientelă. Vanderbilții luau cina la mesele lui. Rockefellerii treceau pe acolo. Isaac Singer, omul mașinilor de cusut, îl știa pe nume. Basil Zaharoff (grec, traficant de arme pentru Vickers și Maxim, considerat la 1900 unul dintre cei mai puternici și cei mai obscuri oameni ai Europei) îi dădea bacșișuri grase. Negrescu îi reținea pe toți.

Merită oprit puțin. Cum a ajuns Alexandru Negrescu, fiu de cârciumar din București, să petreacă timp cu toți acești oameni?

Era un fiu de cârciumar din București care învățase să taie tartine la Capșa și își plătise drumul la Paris cântând la vioară pe stradă. Fără școală occidentală, fără diplomă, fără recomandări. Și totuși, în mai puțin de douăzeci de ani, era omul căruia un Vanderbilt îi dădea bacșișul cel mai mare, omul pe care un Rockefeller îl chema pe nume.

Două lucruri trebuie spuse. Primul: meseria pe care o învăța, grand maître d'hôtel, era, la sfârșitul secolului XIX, una dintre cele mai sofisticate poziții sociale care existau în Europa occidentală. Cu două decenii înainte, un elvețian pe nume César Ritz inventase, practic singur, ideea modernă de palat-hotel: locul în care aristocrația europeană și industriașii americani se întâlneau ca egali, mâncau la aceeași masă, dădeau aceleași bacșișuri, plăteau aceleași prețuri imorale. Grand maître d'hôtel era omul care făcea posibilă această întâlnire. Trebuia să rețină pe nume sute de oaspeți pe sezon, cu felurile lor preferate, cu numele câinilor lor, cu zilele de naștere ale amantelor lor. Trebuia să vorbească limba fiecăruia. Trebuia să știe care doamnă din Boston nu se așază lângă care principesă din Sankt Petersburg, fiindcă se certaseră acum cinci ani la Marienbad. Trebuia să-i organizeze unui rege spaniol o partidă de cărți pentru noaptea aceea și să-i găsească unei contese ruse un cabinet medical pentru dimineața următoare, fără ca primul să afle de a doua. Era o meserie care semăna mai mult cu cea a unui ambasador decât cu cea a unui chelner. Și nu se învăța la școală.

Se învăța prin imitație, ucenicie, observație. La Capșa, Negrescu văzuse cum se primește o doamnă boierească. La Schipper, în Paris, văzuse cum se primește o doamnă pariziană. La Helder și la Londres, în Monte Carlo, văzuse cum se primește o doamnă rusoaică, una americană, una engleză. Și, al doilea lucru care trebuie spus, vorbea șase limbi. Sursele nu le numesc; le putem ghici. Franceza. Româna. Germana, fiindcă Mihăileni era târg evreiesc cu jumătate din locuitori vorbind idiș și restul un amestec româno-german. Italiana, fiindcă Monte Carlo era italian și jumătate din chelnerii cu care lucra erau piemontezi. Engleza, fiindcă toți americanii care contau veneau iarna pe Coastă. Rusa, fiindcă zeci de mii de ruși ierneau pe Coasta de Azur, iar Țarul însuși avea proprietate la Nisa. Șase limbi învățate fără școală, în restaurante, dintr-o nevoie fizică de a câștiga un client.

În anii 1890, Coasta de Azur era o lume închisă. Câteva sute de familii reveneau iarnă de iarnă, din Sankt Petersburg, din Viena, din New York. Reputația lui Negrescu călătorea cu ele. Nu se scria nicăieri. Se șoptea într-un compartiment de tren, se strecura într-o recomandare la un dineu din Londra, se rostea într-o lojă de operă la Berlin. Așa l-a auzit, în 1904, un negustor din Nisa, și așa numele lui Henri a ajuns la Édouard Baudoin, concesionarul Cazinoului Municipal, care căuta un nou director de restaurant. Baudoin i-a oferit 20.000 de franci pe an, o sumă uriașă pentru epocă. Henri a acceptat.

S-a francizat încet, întâi în accent, apoi în nume. La naturalizarea din 1909, Alexandru Negrescu a semnat actele ca Henri Alexandre Negresco. A pierdut un u la sfârșit de nume; a câștigat o țară. Cu doi ani înainte, în iulie 1907, se căsătorise la Paris cu Suzanne Bianca Rădescu, și ea născută la București, și ea cu strămoși din Mihăileni. În decembrie 1900 se născuse, la Bruxelles, singurul lor copil, o fată pe nume Germaine.

Trebuie menționat un detaliu important. Coasta de Azur de la 1900 nu era Coasta de Azur de astăzi. Nici vorbă de Saint-Tropez în august, de Aperol pe Croisette, de iahturi la Monte Carlo. Era stațiune de iarnă. Iarnă, atât. Aristocrația engleză, rusă și germană venea în noiembrie și pleca în aprilie. Vara, hotelurile se închideau cu obloanele, restaurantele se goleau, orașul devenea aproape fantomă. Soarele era considerat vulgar; bronzul era pielea de țăran care lucrează în câmp, iar doamnele se plimbau cu umbreluțe ca să nu se ardă. Promenade des Anglais însăși fusese pavată în anii 1820 cu bani englezești, exact pentru ca aristocrații britanici să-și poată face plimbarea de iarnă pe malul mării. Schimbarea avea să vină abia în anii 1920, când Coco Chanel s-a întors de pe un iaht arsă de soare și, peste noapte, a făcut bronzul fashion. Atunci s-a inventat Riviera de vară pe care o știm noi astăzi.

Pentru Negrescu, asta însemna o problemă practică: șase luni de venit, șase de nimic. În 1900 a cumpărat restaurantul cazinoului din Enghien-les-Bains, lângă Paris, ca să acopere vara, când Nisa stătea pustie. Unul dintre clienții lui de acolo era Pierre Alexandre Darracq.

Darracq era unul dintre marii industriași francezi ai vremii, milionar. Fabrica lui de automobile de la Suresnes, deschisă în 1896, era atunci printre primele patru uzine auto din Franța, alături de Renault, Peugeot și De Dion-Bouton, și își exporta mașinile pe tot continentul. La 1909, când îl întâlnea Negrescu, una din zece mașini construite în Franța purta numele Darracq pe radiator. Avea, în plus, o filială italiană, deschisă în 1906 la Portello, lângă Milano, sub numele Darracq Italiana. Venea de mai multe veri la Enghien, lua cina la Negrescu. Cu timpul, s-au împrietenit. Într-o seară din 1909, Negrescu i-a explicat ideea. Nisa era pe atunci capitala iernatică a aristocrației europene, plină de hoteluri-palat: Westminster, Régina (la care iernase regina Victoria), Beau Rivage. Negrescu voia să-l construiască pe cel mai mare și pe cel mai modern dintre ele: un palat-hotel pe Promenade des Anglais, cu peste 140 de camere, telefon în fiecare cameră, aer condiționat cu turbină de aburi, un sistem de poștă pneumatică prin țevi care duceau corespondența la ușa fiecărui oaspete, mult marmură, mult aur, mult pluș. Lui Darracq i-a plăcut. Au căzut la învoială ca parteneri: Darracq punea capitalul, Negrescu conducea afacerea.

Câteva luni mai târziu, fabrica de la Portello, salvată printr-o reorganizare cu bani italieni, a fost preluată de un grup de investitori care i-au schimbat numele în Anonima Lombarda Fabbrica Automobili. Pe scurt, A.L.F.A. În 1915, după ce Nicola Romeo a preluat compania, ea avea să devină Alfa Romeo. Adică: omul care a finanțat Negresco e omul din ale cărui ruine industriale s-a născut Alfa Romeo. Două dintre cele mai elegante invenții franceze și italiene ale secolului XX au crescut, indirect, din același portofel, al unui industriaș din Bordeaux care a vrut, într-o seară, să asculte un român povestindu-i un vis.

Au fondat împreună o societate, Negresco & Cie, cu un capital social de 1.110.000 de franci. Negrescu a plecat apoi în turneu prin marile palat-hoteluri ale Europei: Ritz la Paris, Savoy și Claridge's la Londra, Adlon la Berlin. Voia să vadă tot ce se construia mai bine. S-a întors la Nisa și a căutat un teren.

Terenul s-a cumpărat în 1911: 6.482 de metri pătrați, plătiți 1.200.000 de franci unei comunități călugărești care se numea Filiicele Credincioase ale lui Iisus. Arhitectul ales era Édouard-Jean Niermans. Numele nu mai spune mare lucru astăzi, dar la 1911 spunea totul: olandez naturalizat francez, Niermans construise deja Moulin Rouge, Folies Bergère, Casino de Paris și Brasserie Mollard. Era omul care decora Belle Époque-ul pe dinăuntru. Pentru Negresco a desenat un palat în beton armat (atunci o tehnică nouă, încă privită cu suspiciune de marii arhitecți), cu patru aripi unite de rotonde formând un romb în jurul unei curți eliptice, după modelul Grand Hôtel de Madrid. În vârf, cupola roz.

Construcția a început pe 2 septembrie 1911. A durat un an și patru luni. Pe 8 ianuarie 1913, Negrescu a deschis ușile pentru cele șapte capete încoronate. Telefonul exista în fiecare cameră. Întrerupătoarele pentru lumina de noapte erau la căpătâi, nu pe perete. Praful era aspirat printr-un sistem central, cu țevi în pereți. Cuverturile erau din nurcă. În holul central, Negrescu pusese un covor uriaș plătit 300.000 de franci, un sfert din prețul terenului. În prima jumătate de an, hotelul a făcut profit de peste 200.000 de franci. Până la 31 mai 1913, încasările trecuseră de un milion.

În iarna 1913-1914, palatul era plin în fiecare seară. La mesele din salonul Royal cinau alături marii duci ruși ai familiei Romanov, lorzi englezi care iernau pe Coastă încă din vremea reginei Victoria, industriași americani coborâți de pe iahturi. Aerul mirosea a fum de havană și a iasomie. Orchestra cânta valsuri vieneze până la trei dimineața. Carnavalul Nisei din februarie 1914 a fost ultima sărbătoare a Belle Époque-ului. Pe Coasta de Azur, ruși, englezi, americani și germani își petreceau iarna împreună, convinși că lumea lor va dura mereu.

Pentru Darracq, investiția se dovedea excelentă. Profiturile primului an depășiseră deja prognozele cele mai optimiste, iar al doilea sezon se anunța și mai puternic.

Negrescu își vedea visul împlinindu-se. Ce nu știa el și ce nu știa nimeni dintre cei care dansau în salonul Royal în acea iarnă era că, la o mie de kilometri spre răsărit, în Balcani, se urzea ceva. Visul lui avea să țină optsprezece luni cu totul.

În august 1914, Franța intra în Primul Război Mondial. La sfârșitul lui septembrie, hotelul Negresco a fost rechiziționat de armată și transformat în Spitalul Temporar Numărul Cincisprezece. Foaierul de marmură cu candelabrul de 16.000 de cristale a devenit sală de triere. Camerele cu telefon și cu nurcă au devenit saloane pentru răniți. Negrescu însuși a fost mobilizat. Fiica lui, Germaine, adolescentă, a venit la spital și s-a făcut bibliotecară pentru soldații în convalescență. Negrescu, din ce-i mai rămăsese din avere, a continuat să plătească din buzunar întreținerea a 100 de paturi.

Războiul a durat patru ani. Coasta de Azur s-a oprit. În 1917, la Petrograd, a căzut țarul. Aristocrația rusă (care era, alături de cea britanică, jumătate din clientela lui Negrescu) a fost lichidată într-un singur sezon. Marii duci care veniseră la inaugurarea din 1913 erau, în cea mai mare parte, morți sau exilați fără bani. Hotelul, când l-au lăsat soldații înapoi, era o ruină elegantă.

În 1920, Negrescu a fost obligat să vândă. Cumpărătorul era un grup de hotelieri belgieni condus de Gérard Marquet (Compagnie Belge des Grands Hôtels). Negrescu a încasat suficient cât să-și plătească datoriile, nimic mai mult. La cincizeci de ani, omul care construise unul dintre cele mai luxoase hoteluri din Europa și-a luat o slujbă de director de restaurant la Hôtel Claridge's, pe Champs-Élysées numărul 74. Era angajat într-o casă din care, cu un deceniu mai devreme, se inspirase ca să o construiască pe a sa.

A murit acolo, în noaptea de 13 spre 14 mai 1920. Cancer la ficat. Avea cincizeci de ani. Le Figaro a publicat necrologul: "Era o personalitate bine cunoscută. A asigurat bucătăriei franceze o strălucire remarcabilă, o reputație mondială." E îngropat la Cimitirul Batignolles din Paris, nu în Nisa, nu în România. Pe piatra de mormânt scrie Henri Negresco, cu un singur o la final, ca în franțuzește.

În România, n-a venit nimeni la înmormântare. Nimeni nu a scris despre asta. În toate arhivele românești pe care le-am putut consulta, moartea lui n-a fost notată. Numele lui, în România, e dispărut.

Hotelul a stat treizeci și șapte de ani în mâinile belgienilor. A traversat anii '20 și '30, ocupația germană, eliberarea, postbelicul. Era încă o adresă elegantă, dar magia se dusese. În 1957 l-a cumpărat un dezvoltator imobiliar din Bretania, Jean-Baptiste Mesnage. Motivul pentru care l-a cumpărat e atât de absurd încât merită spus încet: soția lui Mesnage rămăsese paralizată după o operație nereușită; hotelul Negresco era singura clădire din Nisa cu un lift suficient de mare pentru un scaun cu rotile.

Mesnage a încredințat clădirea fiicei sale, Jeanne, în vârstă de treizeci și patru de ani, recent căsătorită cu un avocat-politician local pe nume Paul Augier. Jeanne Augier a petrecut opt ani restaurând hotelul. A petrecut, după aceea, șaizeci de ani conducându-l. A murit pe 7 ianuarie 2019, la nouăzeci și cinci de ani, în apartamentul ei privat de la etajul șase al hotelului, cu cei doi câini ai ei, Lilou și Lili, la picioare.

Nu a avut copii. În cei șaizeci de ani, a refuzat oferte de cumpărare de la sultanul din Brunei, de la Bill Gates și de la un grup de investitori marocani ("noi cumpărăm, prețul nu contează," îi spuseseră aceștia din urmă); ea a spus nu. A construit, pentru saloanele și camerele hotelului, o colecție de 6.000 de obiecte de artă acoperind cinci secole de istorie franceză: un portret al lui Ludovic al XIV-lea pictat de Hyacinthe Rigaud (din care există doar trei exemplare cunoscute, celelalte două aflate la Luvru și la Versailles), portrete ale lui Ludovic al XV-lea, ale lui Napoleon al III-lea, busturi ale Mariei-Antoaneta. Și, lângă toate astea, o Nana Jaune a lui Niki de Saint Phalle așezată fix sub candelabrul Baccarat. În atelierele hotelului păstra, plătiți tot anul, un cioplitor în marmură, doi tâmplari de la École Boulle, restauratori de tablouri și tapițeri.

În 2009 a creat o fundație, Fonds de Dotation Mesnage-Augier-Negresco, căreia i-a lăsat hotelul. Statutul fundației e generos și ciudat: să apere hotelul ca "valoare franceză," să apere animalele, să ajute persoanele cu dizabilități și pe cei aflați în suferință, să promoveze cultura franceză. Aproape o circumstanță întoarsă în spirală: hotelul fusese cumpărat pentru un lift; a fost lăsat moștenire bolnavilor și animalelor.

Astăzi, sub aceeași cupolă roz pe Promenade des Anglais, oaspeții deschid ușile hotelului care a redefinit luxul Belle Époque-ului. E încă deschis, încă elegant, încă unul dintre cele mai cunoscute hoteluri ale lumii, într-unul dintre cele mai dorite locuri de pe planetă. A fost construit de un copil de cârciumar dintr-un sat din nordul Moldovei, plecat la treisprezece ani la Paris cu o vioară și cu un nume care, mai târziu, avea să piardă un u.