Am început Cronica Tihnei dintr-un motiv simplu: vedem în fiecare zi povești care ne fac să zâmbim, și n-aveam unde să le punem.

Într-o lume în care fiecare titlu e o urgență, fiecare știre e un scandal și fiecare paragraf e scris ca și cum ai avea trei secunde până la sfârșitul lumii — noi am zis pas.

Nu scriem despre politică. Nu scriem despre ce a zis ministrul. Nu scriem despre ce a făcut vedeta. Scriem despre lucruri pe care le-am văzut, le-am trăit, și ne-am gândit că merită povestite — fără grabă, fără isterie, fără caps lock.

Ce găsești aici

Povești despre un restaurant românesc dintr-un colț de New York. Despre asemănări ciudate între o insulă grecească și Maramureșul. Despre un compozitor din București pe care îl fredonezi de treizeci de ani fără să știi că e român.

Lucruri mărunte. Dar mărunte așa, cum e un bob de cafea înainte să-l macini — mic, dar plin de tot ce trebuie.

Cine scrie

Suntem români care trăiesc în afara României. De aici, de departe, vedem altfel ce înseamnă să fii român — lucrurile frumoase pe care le uităm când stăm prea aproape, și lucrurile ciudate pe care le observi doar când ai plecat.

O echipă mică de scriitori care nu ne luăm viața prea în serios. Ne interesează poveștile pe care le spui la o cafea și la care celălalt zice: „Serios? Nu știam."

Nu ne interesează să fim primii. Ne interesează să fim ultimii — ăia care rămân după ce toată lumea a dat scroll.

De ce „tihnei"

Pentru că tihna e un cuvânt pe care l-am uitat. Înseamnă liniște. Pace. Acel sentiment când te așezi undeva, nu te grăbești nicăieri, și privești lumea cum trece.

Noi vrem să fie și cititul așa. Fără urgențe, fără „nu o să-ți vină să crezi". O să-ți vină. Și o să-ți placă.

Să auzim de bine

Asta e tot ce ne dorim. Să auzim de bine. Pentru că e mult bine — trebuie doar să știi unde să te uiți.

Noi ne uităm. Și scriem ce vedem.

O cronică a lucrurilor care nu se grăbesc să dispară.