În decembrie 1990, un album a apărut pe rafturile magazinelor de muzică fără niciun indiciu despre cine l-a făcut. Nu exista nume de artist. Nu exista fotografie. Nu exista turneu de promovare. Pe copertă scria doar un cuvânt: Enigma.

Pe lista de credite, în loc de un nume real, apărea „Curly M.C." — un pseudonim pe care nimeni nu l-a descifrat. Jurnaliștii au speculat luni de zile. Unii erau convinși că era Mike Oldfield. Alții, Alan Parsons. Nimeni nu s-a gândit la un român.

Gluma era ascunsă în clar: „crețu" înseamnă „curly" în română. Omul din spatele celei mai misterioase apariții muzicale din anii '90 se semna pe sine de fiecare dată, și nimeni nu vedea.

Un băiat din București

Mihai Crețu s-a născut pe 18 mai 1957, în București. Familia lui era înrădăcinată în muzică. Unchiul său era Ion Voicu — unul dintre cei mai mari violoniști din istoria României, director al Filarmonicii din București, fondator al Orchestrei de Cameră. Ion Voicu l-a ascultat pe Mihai cântând la pian și le-a spus părinților: băiatul ăsta are talent real.

La cinci ani și jumătate, Crețu a început lecțiile de pian. Nu cu entuziasm — se prefăcea bolnav ca să scape de exersat. Dar familia a insistat. La opt ani, a intrat la Liceul Nr. 2 din București, o școală pentru copii muzical dotați — „un tip de școală care nu prea există în lumea occidentală," a spus el mai târziu, „un lucru tipic de bloc estic." La 11 ani, în 1968, a petrecut cinci luni studiind muzica la Paris — o oportunitate remarcabilă pentru un copil din România lui Ceaușescu.

Apoi a venit momentul care a schimbat totul. A auzit „Golden Slumbers" de pe Abbey Road al celor de la Beatles. I-a spus mamei că vrea să facă muzică pop.

„Vrei să mori de foame?"

În 1975, la 18 ani, Crețu și familia sa au emigrat din România în Germania de Vest. S-a stabilit la Bad Homburg, lângă Frankfurt, și s-a înscris la Academia de Muzică din Frankfurt, unde a absolvit în 1978 cu distincție — specializare în compoziție și dirijat. Profesorii îl vedeau ca viitor pianist de concert.

El a ales altceva.

Fabrica de Europop

Următorii doisprezece ani, Crețu a construit — din umbră — una dintre cele mai productive fabrici de muzică pop din Europa.

Și-a ridicat studioul personal la München, Data-Alpha-Studio, și de acolo a produs, aranjat și cântat pe zeci de albume. Cinci albume pentru muzicianul austriac Peter Cornelius. „Islands" pentru Mike Oldfield în 1987. Albume pentru Peter Schilling, Hubert Kah, Moti Special. La fiecare proiect, Crețu cânta la clape, programa ritmurile, construia aranjamentele — și nu apărea niciodată în prim-plan.

Dar cel mai important lucru s-a întâmplat acasă. Soția lui, Sandra Lauer, era deja una dintre cele mai mari vedete pop din Europa — iar Crețu era omul din spatele fiecărui sunet. Hit-ul ei „(I'll Never Be) Maria Magdalena", produs de Crețu la Data-Alpha, a ajuns pe locul 1 în toată Europa. Apoi au venit „In the Heat of the Night", „Everlasting Love", „Secret Land", „Hiroshima" — un șir de hituri continentale, toate ieșite din același studio, toate cu același om invizibil la butoane.

Ascultă piesa asta și gândește-te: toate sintetizatoarele, toate aranjamentele, toată producția — un român din București. Sandra era fața. Crețu era mașinăria. Împreună au definit un sunet întreg — Europop-ul anilor '80, lucios, dandy, cu sintetizatoare stratificate și melodii care rămâneau în cap zile întregi.

Mike Oldfield, impresionat de abilitățile lui de studio, i-a spus în cele din urmă: „Fă-ți propriul proiect."

Crețu ar fi putut continua să producă hituri pop pentru totdeauna. Mașinăria funcționa. Banii veneau. Sandra era pe culmile faimei. Dar ceva nu mai mergea. Era epuizat de formula pe care o perfecționase — de muzica care se supunea regulilor.

În ianuarie 1988, el și Sandra s-au căsătorit. Apoi au făcut ceva neașteptat: au părăsit München-ul, au împachetat studioul, și s-au mutat în Ibiza. Nu pentru cluburi — pentru liniște. Acolo, în izolarea insulei, Crețu avea să distrugă tot ce construise și să creeze ceva ce lumea nu mai auzise niciodată.

Nașterea

Sămânța exista deja. În 1987, în timp ce producea „Everlasting Love" pentru Sandra, Crețu experimentase cu plasarea unui fragment de cântec gregorian peste deschiderea piesei. Câteva secunde, nimic mai mult. Dar coliziunea aceea — sacrul lipit de pop — i-a rămas în cap.

Într-o seară din Ibiza, Crețu a dat peste o emisiune franțuzească despre Marchizul de Sade.

Marchizul de Sade — aristocratul francez de la care vine cuvântul „sadism." A petrecut 32 de ani din viață în închisori și aziluri. A scris cele mai scandaloase texte din literatura europeană, atât de explicite încât au fost interzise peste 150 de ani. Și totuși, era un om profund religios. Scrisese ce scrisese nu din plăcere, ci ca o răzbunare împotriva ipocriziei Bisericii.

Crețu a văzut altceva decât scandal: sacrul și profanul, coexistând. Biserica predică iubire universală, dar istoria ei e plină de inchiziții și războaie. Exact contradicția pe care o voia în muzică.

Acolo s-a născut piesa. Se numește „Sadeness" — nu „Sadness." Un joc de cuvinte: Sade + sadness. Unele țări au lansat-o ca „Sadness", ratând complet intenția.

A fost primul lucru pe care l-a înregistrat. Versurile în franceză — acele șoapte senzuale intercalate cu cântece gregoriene — au fost înregistrate de Sandra. Ea nu a fost creditată. Nimeni nu a știut că vocea care definea sunetul Enigma aparținea celei mai mari vedete pop pe care o și producea.

După ce a terminat piesa, Crețu i-a spus Sandrei: „Asta va fi un hit enorm sau nimic."

Din „Sadeness" s-a născut un album întreg. Crețu l-a conceput ca pe o singură piesă continuă — nu o colecție de melodii, ci o experiență. MCMXC a.D. (1990 în cifre romane) a fost înregistrat în opt luni pe un WaveFrame 1000 — unul dintre primele albume din istorie înregistrate direct pe hard disk, nu pe bandă magnetică. Crețu a insistat: niciun nume pe copertă. Managementul „a căzut de pe scaune", dar a acceptat.

Explozia

„Sadeness (Part I)" a ajuns pe locul 1 în peste o duzină de țări. A vândut peste cinci milioane de copii. A stat 9 săptămâni pe primul loc în Eurochart Hot 100. A fost cel mai rapid vândut single din istoria Germaniei.

Și încă nimeni nu știa cine l-a făcut.

Identitatea lui Crețu a fost dezvăluită doar când o companie de producție din Frankfurt a dat în judecată Virgin Records pentru plagiat, pretinzând că ideea de a amesteca cântece gregoriene cu hip-hop a fost furată. Procesul a fost respins, dar nu înainte ca Crețu să fie demascat.

A urmat un alt proces, mai fascinant. Călugării de la Capella Antiqua München, ale căror înregistrări de cântece gregoriene fuseseră folosite în „Sadeness" și „Mea Culpa", nu au dat în judecată pentru dreptul de autor. Au invocat un concept juridic german numit „dreptul personalității" — Persönlichkeitsrecht. Argumentul lor: Crețu le-a deformat înregistrările sacre combinându-le cu beat-uri de dans și gemete erotice. Se simțeau „personal ofensați." Au cerut nu doar despăgubiri, ci o scuză scrisă.

Cazul s-a rezolvat în afara tribunalului, în 1994. Sumele nu au fost niciodată publice.

Frank Peterson, colaboratorul lui Crețu de pe primul album, a plecat în 1991. A fondat grupul Gregorian — un proiect de cover-uri pop bazat pe cântece gregoriene, luându-și, în esență, „partea lui" din conceptul Enigma. Crețu și Peterson nu au mai vorbit niciodată.

Ironia românească

Iată ce nu scrie în niciun articol despre Enigma, dar ar trebui.

Într-un interviu din 2003 cu revista românească Sunete — purtat în întregime în limba română — Crețu a fost întrebat dacă a încercat vreodată să integreze muzică populară românească în Enigma.

Răspunsul: da, a încercat. Și n-a reușit.

Problema era structurală. Muzica populară românească folosește măsuri neobișnuite — 5/8, 7/8 — care sunt incompatibile cu ritmurile de dans electronic care formează scheletul Enigma. A vrut să folosească elemente din țara în care s-a născut, dar n-a găsit niciodată o soluție care să funcționeze.

Ironia e perfectă: un român a creat cea mai faimoasă fuziune de cântec sacru și ritm electronic din istoria muzicii. Dar nu a putut fi cântec românesc.

În 1996, într-una din rarele lui apariții publice — o sesiune de întrebări cu fanii pe internet, pe când internetul era încă o noutate — cineva l-a întrebat dacă e adevărat că e român. Crețu a răspuns simplu: „It is true that I am Romanian but I left the country in '75."

Fantoma

Al doilea mare hit al lui Enigma, „Return to Innocence" (1994), are propria poveste.

Crețu a folosit un sample dintr-o înregistrare educațională anonimă cu cântece aborigene din Taiwan. Difang Duana, un fermier din tribul Amis, și soția sa Igay au fost cei care cântau. Piesa a devenit hit mondial. A fost folosită în spoturile televizate ale Jocurilor Olimpice de la Atlanta din 1996.

Difang a aflat când s-a uitat la televizor și și-a auzit propria voce la Olimpiadă. Nu știa că fusese folosită. Au dat în judecată.

Cazul s-a încheiat cu o înțelegere: cei doi fermieri taiwanezi au fost creditați integral și compensați financiar. Difang a murit în 2002. Ultima lui dorință: „Vreau ca muzica Amis să ajungă în fiecare colț al lumii."

A ajuns. Prin mâinile unui român pe care nu l-a cunoscut niciodată.

Enigma nu a susținut niciodată un concert. Nu a existat niciodată un turneu. Crețu a dat poate cinci interviuri în 35 de ani. Trăiește în aproape totală izolare, încă lucrând la muzică.

Piesele lui le-ai auzit sigur — în reclame, în filme, în cluburi, în aeroporturi. Le fredonezi fără să știi că le fredonezi. Și aproape nimeni nu știe că omul din spatele lor a fost, tot acest timp, un băiat născut în București.

Un pianist clasic crescut în România comunistă, care a construit fabrica de pop a Europei, care a distrus-o, și care a creat în locul ei ceva ce lumea nu mai auzise. Apoi a dispărut.

„Crețu" înseamnă „curly." L-ați avut în față tot timpul.