Există momente în care viața bate filmul, iar geografia pare să fi dat un glitch în Matrix dintr-un colț de lume în altul. Ca orădeancă, crescută cu excursiile de weekend la Boga și cu drumeții epuizante de pe Padiș, credeam că nimic nu mă mai poate surprinde în materie de relief carstic. M-am înșelat amarnic. Recent, pe insula Evia din Grecia, am descoperit o anomalie spațio-temporală care m-a făcut să verific dacă nu cumva m-am teleportat înapoi în județul Bihor.

Prima eroare: Chalkida, acest Beiuș cu ieșire la mare

Totul a început odată ce am lăsat în urmă autostrada de Atena. După aproximativ o oră de condus, am intrat în Chalkida, orașul care face legătura între continent și insulă prin cele două poduri celebre. Dar pentru mine, Chalkida n-a fost „orașul podurilor", ci a fost, indiscutabil, Beiușul.

De ce? Pentru că are exact aceeași funcție în ecosistemul călătoriei. Este acel ultim nod urban major unde oprești să „te aprovizionezi". Este locul unde vibe-ul se schimbă: asfaltul de viteză dispare, apar primele semne de relief muntos și simți în aer acea agitație specifică porții de intrare în munte. Dacă în Beiuș oprești pentru apă, mâncare sau haine groase, în Chalkida faci fix același lucru înainte de a ataca masivul Dirfys. Este „orașul de tranzit" prin excelență, o oglindă fidelă a punctului nostru de reper din sudul Bihorului.

Proba supremă: Spălătoria auto de la ieșire pe dreapta

Aici este punctul în care pielea mi s-a făcut găină. Orice bihorean care se respectă are un ritual la ieșirea din Beiuș spre Sudrigiu și Pietroasa: oprește la spălătoria auto self-service de pe partea dreaptă. Ori să cureti praful adunat, ori să pregătești mașina de vitregiile muntelui.

Senzația de uncanny a fost totală: la ieșirea din Chalkida, exact în punctul unde drumul începe să se transforme în șosea de munte, tronează o spălătorie auto. Pe partea dreaptă. Fix ca la Beiuș. M-am trezit băgând fisa în aparat, cu jetul de apă în mână, privind spre crestele muntoase din față și, pentru câteva secunde, creierul meu a refuzat să creadă că sunt în Grecia. Aceeași lumină, același zgomot de compresoare, aceeași așezare strategică. Era ca și cum cineva a copiat nu doar relieful, ci și infrastructura nevoilor noastre bihorene.

Misterul din Pietroasa de Grecia

După ce lași în urmă Chalkida, drumul începe să șerpuiască. Și aici apare a doua piesă din puzzle. Înainte de marea urcare spre Steni, treci printr-o zonă care este copia fidelă a comunei Pietroasa.

Cunoașteți sentimentul acela când intri în Pietroasa? Casele încep să aibă grădini mai verzi, curțile devin mai intime, iar muntele pare că se prăbușește peste sat. Este ultima barieră de civilizație înainte ca sălbăticia să preia controlul. În Grecia, poarta spre Dirfys este identică. Este o zonă de tranzit unde simți că intri într-un defileu invizibil. Oamenii au acea liniște a localnicilor de la munte, iar aerul devine brusc mai rece, anunțând că urmează urcarea cea mare. Dacă aș fi văzut un indicator spre Chișcău sau spre Peștera Urșilor, nu m-aș fi mirat.

Steni Dirfyos: această Boga teleportată sub platani

Când în sfârșit ajungi în Steni Dirfyos, misterul se completează. Steni este, pentru locuitorii din Atena, exact ceea ce este satul de vacanță Boga pentru orădeni.

Răcoarea salvatoare: dacă noi avem vântul care coboară de pe versanți pe Valea Bogăi, Steni este celebră pentru clima ei proprie. Chiar și când în Atena sunt 40 de grade, la Steni stai cu hanoracul pe tine.

Apa care curge peste tot: dacă la Boga te adoarme sunetul apei de pe Valea Bogăi, în Steni apa țâșnește de peste tot. Izvoarele sunt amenajate sub platani uriași, seculari, care țin o umbră atât de densă încât uiți că ești pe o insulă înconjurată de mare.

Gastronomia de popas: dacă la noi mănânci plăcinte cu brânză pe lespede, la Steni comanzi tiropita — aceeași plăcintă, același aluat, aceeași brânză, alt nume. Mai comanzi un miel la proțap sau kokoretsi, și atmosfera de popas montan, cu mese lungi de lemn și oameni obosiți de pe trasee, este una și aceeași.

Platoul Dirfys: Padișul de deasupra norilor

Piesa finală a acestui glitch geografic este vârful. Dacă urci mai sus de Steni, drumul devine o serpentină continuă care te scoate pe un platou înalt. Acolo, vegetația de pădure de foioase se transformă brusc în brădet — un brad specific, Abies cephalonica, care arată uluitor de similar cu molidul nostru — și, în final, ajungi pe creasta golașă.

Peisajul calcaros, stâncos, cu doline și formațiuni carstice, este Padișul pur. Este acea sălbăticie tăioasă pe care o găsești la noi în zona Cetăților Ponorului sau a Lumii Pierdute. Singura diferență, cea care îți amintește că nu ești în Bihor, este că dacă te uiți spre est, nu vezi orizontul infinit al Câmpiei de Vest, ci vezi cum muntele se prăbușește direct în albastrul turcoaz al Mării Egee.

De ce trebuie să crezi în acest Matrix

Nu este vorba doar de o asemănare vizuală. Este vorba de un parcurs emoțional și logistic pe care noi, bihorenii, îl avem întipărit în ADN. Să găsești această succesiune — oraș de tranzit, spălătoria de pe dreapta, poarta de munte, satul de vacanță și platoul carstic — la o distanță atât de mare, este o experiență mistică.

Dacă vrei să vezi cum arată varianta mediteraneană a județului nostru, pune Evia pe listă. Mergi în Steni Dirfyos, spală-ți mașina la ieșirea din Chalkida și pregătește-te de un șoc. Pentru că, for real, muntele ăla te va face să te simți mai acasă decât orice alt loc de pe pământ.